Cu oile pe coclauri sau la facultate?

Cu oile pe coclauri sau la facultate?

Apar uneori pe parcursul vieții momente când trebuie să decizi dacă o iei la dreapta sau la stânga. Cele mai frustrante sunt cele legate de liceu, facultate și, într-un final, de meserie. Căci vrei să faci ceva plăcut ție, dar să și trăiești bine din ceea ce faci. Întrebările alea cu „ce vrei să te faci?”, „unde dai mai departe” sunt la fel de enervante ca atunci când cineva îți ascunde telefonul și râde prostește când întrebi unde-i. Te plictisesc, te agită și mai rău, fiindcă, de fapt, nimeni nu stă să-i explici până la capăt cum ți-ai gândit tu strategia. Întrebarea asta, venită des de la neamuri, nu face altceva decât să aprindă un foc care, dacă nu știi să-l stăpânești, te va arde.

Da, na! N-ai cum să te ferești de ele, răspunzi scurt, din respect și treci mai departe. Am trecut prin asta de două ori, o dată la liceu și o dată la facultate, cum spuneam și mai sus. Nu știam ce meserie o să am, dar mereu spuneam ce pasiuni am. Că îmi place să scriu, să fotografiez, să călătoresc și, pe lângă astea, să am și prieteni care să mă ajute să fac toate chestiile astea. Mă îngrozea și mă îngrozește gândul că ar trebui să stau de la 08.00 până spre 18.00 la un birou și să fac asta în fiecare zi. Oricum nu-mi place deloc să mă trezesc prea dimineață. Ș-apoi mereu mi-a plăcut și ideea de natură, însă nu sunt ipocrit să spun că nu accept tehnologia sau toate invențiile care ne fac viața mai ușoară, ba din contra, îmi place să le îmbin. Și atunci, după o baftă de a nu intra la Drept, am ajuns la jurnalism. Facultatea e pe alocuri plictisitoare, însă vine cu o chestie faină – terenul. Adică mergi peste tot, afli de toate și apoi scrii. Cam ce spuneam mai sus că-mi place. Bine, mai sunt și evenimente la care n-ai vrea să mergi sau oameni pe care n-ai vrea să-i întâlnești, însă astea te motivează. Pe lângă alegerea bună făcută, m-a pălit așa din neantul Facebook-ului o propunere, să călătoresc în Zig Zag prin România, echipa care călătorește prin toată țara și îți spune că ai o bogăție fix la picioarele tale. Mi-am dat seama că planurile și ideile astea vin singure la mine și, ca prin minune, ajung să compun din mai multe meserii (un cuvânt prea matur) una doar pentru mine.

Rândurile de aici le las spre studiere pentru indecișii care ies de pe o bancă și intră pe alta și care acum simt că nu pot face nimic, că nu găsesc nimic pentru ei și că destinul îi trimit direct la coada unei turme de oi – și, până la urmă, la coada unei astfel de turme nu e așa rău căci ai tot timpul din lume să citești.

DSC_0139
Peisaj din Bistrița

 

Studenți, îi lăsăm să ne mărite țara cu elefanții?

Studenți, îi lăsăm să ne mărite țara cu elefanții?

Dragi colegi,

Nu știu pe unde ați fost aseară, poate v-ați culcat devreme, însă, pe la ora 22.00, Guvernul României a făcut primul pas și și-a eliberat hoții. Și eu eram în pijamale, dar mi-a sărit în ochi Breaking News-ul de la Digi24. Mi-am luat cheile, m-am urcat într-un taxi și am strigat după PSD-iști care, de frică, s-au baricadat în Palatul Victoria. Deși, în Piața Unirii, soseau mașinile continuu, deși am făcut live-uri pe Facebook și am comentat pe unde am văzut, nu am fost suficienți.

1000 de oameni pentru un oraș ca Iași?

Am venit din Galați să învăț aici, la Iași. M-am îndrăgostit de oraș și el m-a acceptat foarte repede. Nu regret! Însă mi-ar plăcea foarte mult să văd mai multă solidaritate. Brașovul, care are o populație mult mai mică decât a Iașului, a avut o cifră mult mai mare la protestele de aseară. Ș-apoi atmosfera de acolo, de lângă statuia lui Alexandru Ion Cuza te încărcă cu putere, simți cum te ia cu fiori atunci când strigăm cu toții „Rușine, rușine să vă fie!”. Îi lăsăm să ne mărite țara, fără voia ei, cu elefanții?

Un oraș plin de studenți. Hai, vă rog eu, nu stați în cămine. O fi cald, o fi frumos, dar ce se întâmplă acum în țară e chiar periculos. E sesiune, știu, dar asta nu-i o scuză.

Colegi, ne vedem diseară la cea mai mare întâlnire?

Cu solidaritate,

un gălățean adoptat de Iași

P.S: Un video de aseară: aici.

20170201_003521

Românul cîntă la nevoie

Românul cîntă la nevoie

Da’ chiar așa, ce-aș putea eu ție să-ți doresc? Eu te văd așa cum ești, sînt la un pian și de fiecare dată cînd apăs pe o clapă îmi apare o amintire de-a ta.

DO: Un bătrîn stă în stradă și mă salută de fiecare dată cînd îl văd, îmi întinde mîna să mă ajute să merg în continuare. Îi este foarte bine acasă la el, are bani de-i mută cu lopata de colo-colo și, din plictiseală, mai ie­se afară să mai schimbe o vorbă. După ce trec de el, îl văd cum tot stă cu mîna întinsă și îi salută pe toți românii care trec pe lîngă el.

RE: Un bărbat de peste 20 de ani care se plimbă pe o stradă și, în jurul lui, nu vorbește nimeni ro­mâ­neș­te. Îmi dau seama că e plecat din țară, are un salariu ma­re și își permite să călătorească prin Europa, uneori chiar și pe celelalte continente. Numai în august vine a­ca­să, că i se face dor de familie și se satură de călătorit și vi­­zitat.

MI: O droaie de copii și toți aleargă, de la școală, spre casă. Au un ghiozdan mic în spate, în care șade în întuneric o tabletă în care-s toate manualele și temele de la școală.

FA: Un cinematograf cu arhitectură modernă în ca­re rulează, în liniște, un film românesc. Imagini clare și o sală plină în care oamenii așteaptă cu nerăbdare un final fericit.

SOL: Ceea ce văd acum, este puțin în ceață, dar tot îmi dau seama. E un salon de spital și un bolnav tocmai încearcă să lase într-un buzunar dintr-un halat alb cîți­va lei, însă banii îi sînt refuzați.

LA: Aici e un bărbat atent îmbrăcat, stă la un pu­pi­tru și vorbește despre burse, alocații, salarii și despre cum „nu mai avem ce să creștem”. E politician și nici nu minte.

SI: O librărie cu rafturi goale, în care nicio carte nu mai „moare” în neștire și în care, pe birou, șade o listă cu sute de comenzi.

DO: Îmi dau seama că bătrînul era nebun, că nu avea casă, familie și că stătea pe lîngă mine, fiindcă voia să-mi fure ultimul leu rămas de la ultima șpagă dată.

Închid pianul, e stricat! Nici nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi ieșit dacă mă apucam să cînt și, astfel, să ada­ug notă peste notă – una mai joasă, alta mai înaltă. Ro­mânia, ai de toate, Eminescu îți mai lipsește.

Articol apărut în nr. 551 al revistei de cultură „Opinia Studențească” din Iași

Sursă foto: paraiala.files.wordpress.com

Miros de moldoveni în inima Sibiului 

Miros de moldoveni în inima Sibiului 

„Mamă, vreu cârnaț”, țipă un copil din mijlocul pieței din Sibiu. Cu toate că este frig, oamenii aleargă de la căsuțele cu vin fiert și cu JagerTee (ceai negru cu rom) la cele cu șosete atent împletite. Unii dintre ei umbla ca somnambulii prin piață și transmit live, pe Facebook, tot ce mișcă la Târgul de Crăciun de la Sibiu. Mai vezi câțiva lângă bradul de peste cinci metri care își fac un selfie numai bun de pus în album sau, mai bine, pe-o rețea de socializare. Numai copilul de vreo șase-șapte ani țipă, cu un accent moldovenesc, că vrea cârnați, dar pare ca nimeni nu-l bagă în seama.

În spatele meu, urmele îmi sunt acoperite cu repeziciune de fulgii de nea. Dau o raită pe la toate căsuțele, cumpăr ce-mi place, pentru mine sau pentru un prieten drag și apoi intru într-o ceainărie de prin apropiere. Nu m-aşez la masă, ci merg la rafturi, acolo unde se lasă adormite zeci de vase pentru ceai, toate încununate de borcane pline cu ceai negru, verde și alb. „Să va ajut cu ceva? Sau ați venit doar să furați ceva de la noi?”, îmi spune un băiat la vreo 20 de ani. Mă gândesc ca o fi un chelner, așa că arunc o privire spre mese, dar nu găsesc niciun loc, așa că îi mulțumesc de interes și ies afară. Nu știu dacă să zâmbesc sau să rămân uimit, mă uit de afară la vitrinele pline și o iau spre centru.

Fulgii-s la locul lor, în coborâre, fur unul și-l bag în buzunar. Nu mă uit la el, fiindcă nu vreau să văd cum moare. Oare copilul o mai fi acolo?

FIKA: povești, cafea și zâmbete

FIKA: povești, cafea și zâmbete

Stropii de ploaie lovesc cu putere asfaltul, iar printre sutele de stropi, se arată o frunză ruginie care plutește lent și apoi se izbește de pământ. O fi obosit. Obosit mă simt și eu, aș avea nevoie să stau jos, să-mi găsesc gândurile într-o ceașcă de ceai sau de cafea sau într-o carte. Și pe principiul ai grijă ce-ți dorești, ridic capul și observ în fața mea un loc colorat, un loc cald. E o cafenea. Înainte de a intra, trec pe la librăria de lângă, Junimea, îmi iau o carte și apoi intru în cafeneaua FIKA. De la intrare îmi zâmbește un tânăr, îi răspund cu o scurtă mișcare a buzelor și mă așez la o masă. Imediat, apare în jurul meu o fată pe care o cheamă Roxana și îi cer un ceai, dar ea îmi recomandă o cafea proaspătă, venită din inima Africii (Kenya și Etiopia). Mă gândesc la gustul amar și o refuz. Roxana mai încearcă o dată, de data aceasta cu argumente mult mai dulci „O cafea bună nu este niciodată amară și nici nu are nevoie de zahăr. În plus, vă recomandăm dulciurile suedeze moi, cremoase și sănătoase.” Cedez. Accept un cappucino.

Deschid cartea, de data aceasta citesc „Alchimistul” de Paulo Coelho, iar câteva rânduri îmi atrag atenția – sunt despre visuri, motivație și interior.

Toți oamenii, la adolescență, știu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieții totul este limpede, totul este posibil și oamenii nu se tem să viseze și să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viață.

Ploaia s-a oprit. Ușor-ușor se lasă întunericul. Mă cufund în rândurile din carte și, deodată, o mână se așază pe umărul meu. Este un amic din Kooperativa 2.0. În spatele lui zăresc și alți colegi. Super! Seara aceasta va fi lungă, va fi despre cafea, ceai, blogging și zâmbete. O seară de pus în cutia cu amintiri.

P.S.: Când ai nevoie de o pauză, treci și tu pe la FIKA, e un loc perfect și, în plus, cuvântul „fika” care provine din suedeză chiar înseamnă „pauză de cafea”. Cartea ți-o aduci de acasă sau o iei din Piața Unirii, de la librăria Junimea, fix de lângă cafenea.

ppp-1

Foto: paulpadurariu.ro

Alături de mine au fost:  Andreea Ignat, Victor Cojocaru, Simona Patras, Constantin Ciobanu, Florina Gabriela Pascariu, Marian Matei, Anda Elena Pintilie, Ioana Stoian, Constantin Ciortan, Alexandra Bohan, Adelina Bohan, Alexandra Ignat, Diana Elena Lupu, Mariana Dorosenco, Alexandru Taradaciuc, Gabriela Elena Mereuță, Durbaca Ionut Lucian, Paul Padurariu, Andreea Cretu, Bogdan Mihai Alupoaie.

Utopia dintr-o ceașcă de ceai

Utopia dintr-o ceașcă de ceai

Unde bem ceai bun în Iași? Este  o întrebare pe care mi-am tot pus-o și pe care continui să mi-o adresez. Printre locurile frumoase, astăzi, vă fac cunoștință cu Utopia, o cafenea, de pe strada Lăpușneanu, ce oferă o atmosferă călduroasă și relaxantă. Pe timp de iarnă, pe acolo mișună un pisic care-ți fură privirea, ceaiul este cald, bun și servit așa cum trebuie. În fiecare sâmbătă seara întâlnești în drumul tău spre ceaiul roșu sau alb, pași de tango, căci acolo se „ciocnesc” două cluburi de tango din Iași. Am învățat câțiva pași, iar ceaiul roșu (Rooibos) m-a fermecat. Vă las în compania fotografiilor și, de asemenea, v-o prezint pe Silvia, o bună prietenă.

Pe data viitoare și cine știe, poate ne întâlnim la un ceai roșu în Utopia!

P.S.: Am ales ceaiul roșu, întrucât nu conține cofeină (aveam nevoie de un somn liniștit) și conține antioxidanți puternici. Are un gust fin și dulce, iar când te uiți în ceașcă pare că ai prins câteva secunde din apusul ce tocmai a trecut.