5.000 de kilometri în 7 zile

5.000 de kilometri în 7 zile

Uitasem cum este să călătorești atât de mult cu o gașcă în spate, însă, în timpul celor peste 5000 de km pe care i-am străbătut în săptămâna ce tocmai a trecut, mi-am adus aminte. Pe cât de obositoare este călătoria, pe atât de neuitată rămâne experiența.

Înainte de a vă spune cum mi-a fost în orașul olandez, Assen, trebuie să vă povestesc câte ceva despre cei de la „T.U.Iași Racing” și despre cum am ajuns în Olanda. Echipa este formată din zece studenți de la Facultatea de Mecanică din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași care, coordonați fiind de profesorul Ciprian Ciofu, au construit o mașină de curse. Ceea ce au făcut ei nu este chiar atât de simplu pe cât pare, la început au căutat sponsori care să le ofere ori bani, ori piese, apoi au început să pună pe hârtie cam cum ar arăta fiecare detaliu și, abia apoi, s-au apucat efectiv de construit. Totul a durat cam opt-nouă luni. Odată construit monopostul (mașina de curse), s-au înscris la Formula Student, cea mai mare competiție tehnică dedicată studenților. Pentru că au mai fost în anii trecuți în Ungaria, Spania, Italia, anul acesta au ales să meargă, pentru prima dată, în Olanda. Trebuie să menționez că acesta este și primul an când se organizează Formula Student în Țările de Jos.

Pentru că scrisul și fotografiatul îi ajută la promovare și aceste elemente sunt o parte importantă din proiect, mi-au propus mie să mă ocup de ele. Zis și făcut. În seara de 14 iulie, plecam de la Sibiu spre Dej și pe la ora 02.00 eram cu ei în mașină, în drum spre Assen, spre „TT Circuit”, mai exact.

Acolo am stat la cort – era o zonă de camping care aduna la un loc studenți de prin Belgia, Franța, Germania, Finlanda, Spania, Italia și, bineînțeles, Olanda. În total au fost 17 țări. Cred că am mai fost cu cortul o singură dată, la mare, când aveam vreo 15 ani. Dacă atunci a fost cald și bine, acum, cel puțin în prima noapte, a fost super frig, deși apucasem să-mi iau un sac de dormit. Am crezut că va fi un calvar, dar vremea și-a revenit și a fost mult-mult mai bine. Noapte de noapte auzeam muzică dată la maximum de la fiecare cort și încercam să cunosc cât mai mult din obiceiurile fiecăruia. Am învățat chiar și un joc nou, i se spune flunkyball și vine de la nemți (pentru a juca ai nevoie de o minge, câțiva prieteni și multă bere). Aici regăsiți câteva imagini de la camping.

Circuitului din Assen i se mai spune și „catedrala vitezei”, însă în serile alea parcă devenise mai mult „catedrala studenților”.

Chiar dacă v-am povestit doar despre petreceri și distracție, să știți că așa era doar noaptea, căci ziua umblam de colo-colo cu mașina de curse pentru a primi toate avizele tehnice și pentru a trece peste toate probele statice și dinamice. De fapt, ce înseamnă Formula Student? Prima dată, ca și voi probabil, m-am gândit că este exact ca la Formula 1, dar este diferit și e normal. Aceste mașini sunt construite de studenți și, prin urmare, ele trebuie verificate de specialiști până la cel mai mic detaliu. Prima dată, au loc cele cinci verificări tehnice – siguranța pilotului, înclinarea mașinii la 45 de grade, inspecția tehnică, frânarea, și inspecția șasiului. Apoi, în primele două zile, se desfășoară cele trei probe statice, adică, pe lângă mașină, studenții pregătesc un dosar în care prezintă planul lor de business pe următorii ani, care sunt costurile de construcție ale mașinii și care sunt detaliile ce țin de design. În ultimele două zile, vine cireașa de pe tort, adică probele dinamice. „Skid Pad” este proba în care doi dintre cei patru piloți ai echipei circulă cu monopostul pe un traseu în formă de opt, în bătaia unor jeturi de apă, și frânează ori accelerează când este cazul. După, vin celelalte probe, accelerația – moment în care cam toți studenții se holbează la toate mașinile și ori le critică, ori le laudă, autocross-ul, proba în care pilotul face un circuit de un kilometru și încearcă să treacă prin niște obstacole și „eficiența și rezistența”, o altă probă, cea mai grea dintre toate, în care monopostul trebuie să ruleze pe același traseu de 22 de ori și să scoată cel mai bun timp. Mașina băieților a avut unele defecțiuni după a zecea tură și a cedat. Amuzant este că o echipă, următoarea după noi, a început să râdă de ce s-a întâmplat, însă, în timp ce noi ne duceam spre garaj, ei veneau din urma noastră cu monopostul lor stricat. Karma!

Campus internațional și universități la cort

Pentru mine, toate acestea au fost noi, am simțit că m-am mutat într-un campus imens în care am găsit studenți foarte diferiți. Scoțienii (care s-au îmbrăcat în fiecare zi în kilt) erau foarte stresați de competiție, cel puțin așa i-am simțit eu, spaniolii nu prea au comunicat și erau mai retrași, în schimbi nemții și finlandezii au fost foarte deschiși. În fiecare zi, de la ora 5-6, nemții, care stăteau cam pe lângă noi, puneau la maximum piesa asta și vrând-nevrând se trezeau toți. După două zile de „schokolade”, m-am învățat și mi-am ținut căștile pe aproape. Cred că finlandezii au fost cei mai deschiși, au început să ne povestească cum au construit mașina, cum au ajuns în Assen și chiar mai devreme unul dintre ei îmi dăduse un mesaj și îmi spusese că ei abia acum două-trei ore au ajuns acasă. Apropo de timp și drum, când le-am spus nemților că facem două zile din România în Olanda, s-au uitat foarte mirați la mine și mi-au spus: „Da’, veniți pe jos? Cum să faceți două zile, noi am făcut două ore!”.

În unele seri, mergeam în oraș (circuitul se află la câțiva kilometri de orașul Assen) și pot să vă spun că peisajele de acolo m-au uimit. Case cu garduri mici, prin fața cărora trece un râu curat și înconjurate de multă verdeață. Oamenii își închideau magazinele de pe la ora 18:00 și ieșeau la plimbare cu bicicleta. Mai vedeam uneori câte-un bărbat mai amețit de la țigări și alcool, însă, în rest totul părea genial. Dar cred că acest „genial” se limitează doar la vacanța în Assen, nu și la locuitul în orașul olandez.

Mă bucură faptul că am reușit să-i ajut pe acești tineri, o voi face și în continuare, asta pentru că în toată povestea lor au călătorit, scris și fotografiat – exact ce-mi place mie. Deși îmi era dor de Iași (când m-am întors, am venit direct în Iași), nu pot să spun că nu duc dorul serilor în care soarele se ascundea în spatele circuitului și noi încercam să scoatem mingea din râu sau a zilelor în care adunam emoții pentru că nu știam cu se va finaliza fiecare probă.

Câștigul meu și al lor constă în amintiri, experiențe și noi prieteni. Și pentru că știu că în atelierul lor deja s-a început construirea unei noi mașină de curse, nu pot decât să le urez mult spor și sper să plecăm și la anul într-o astfel de călătorie!

P.S.: Spaniolii au câștigat competiția.

DE MESERIE CĂLĂTORI

DE MESERIE CĂLĂTORI

„Pînă acum, am călătorit mai bine de 150.000 de km prin toată țara”, îmi spune cu mîndrie Marian. Ne îndreptăm spre o pensiune din județul Bistrița-Năsăud, unde vom sta cîteva zile, timp în care, de dimineață pînă seara, vom străbate la pas orașul Bistrița, pentru a vorbi cu ghizii locali și pentru a face fotografii. De acolo, cu bagajele în mînă, cei patru membri care formează echipa „Zig Zag prin România” vor merge în alt loc, asta pînă cînd nu le va mai rămîne niciun județ pe care să nu-l fi vizitat. În ultimii doi ani și-au mutat bagajele de colo-colo de sute de ori, pentru că și-au propus să călătorească în toată țara și să adune, prin cuvinte și imagini, bogățiile României. Pînă acum, au vizitat nordul și vestul țării, iar acum au poposit în Transilvania. Și-au petrecut revelionul în Satu Mare, la un club de salsa, și verile și le-au consumat vizitînd locuri din Botoșani, Suceava, Hunedoara, Arad, Timișoara și Alba-Iulia, însă de fiecare dată, de sărbători, pentru cîteva zile, s-au întors acasă.

Citește în continuare „DE MESERIE CĂLĂTORI”

Hristos a înviat a treia zi, după Scripturi

Hristos a înviat a treia zi, după Scripturi

Aseară a fost mai puțină lume la Biserica din sat decât în alți ani. Cu toate astea, tot am reîntâlnit-o pe tanti Maria care părea mai bătrână, mai scundă și vorbea mai rar. „Eu am luat Lumina, am fost prima ca în fiecare an. Eu dacă nu iau prima Lumină de la preot, nu mai iau deloc”, îmi povestește ea atunci când o întreb cum o mai duce. Când am ieșit afară, copacii plini de flori albe își lăsau podoaba peste creștetele credincioșilor. „Hristos a înviat!”, rostea cu hotărâre preotul. Brusc am început să rememorez amintirile din copilărie făcute în curtea Bisericii. Alergatul în jurul casei lui Dumnezeu, planurile pentru zilele de Paște (când speram să mă ia și pe mine cineva la pădure) și jocurile copilăriei pe care le puneam în aplicare toată noaptea de Înviere.

Mă trezesc din amintiri. Preotul povestește o pildă.

Dumnezeu și diavolul coboară pe pământ și merg în trei locuri diferite. Prima dată se opresc la tribunal și cel rău îi spune lui Dumnezeu: „vezi, nici judecătorii nu mai sunt corecți, sunt toți fii de-ai mei”. Dumnezeu pune capul în pământ și îi dă dreptate. A doua vizită este la cluburi și acolo diavolul își umflă pieptul, ridică mâinile și se laudă lui Dumnezeu că aici toți, de la cel mai mic până la cel mai mare, îi slujesc lui. Dumnezeu îi dă dreptate. Ultima vizită o fac la Biserică și acolo găsesc trei-patru băbuțe care și alea vorbesc între ele și nu-l ascultă pe preot.

Părintele nostru face o pauză, timp în care oamenii din jurul meu încep să râdă pe sub mustăți de ceea ce a spus preotul cu câteva secunde mai devreme. De rușine, se opresc și ascultă în continuare.

După ceva timp, Dumnezeu merge la diavol și îi spune să meargă cu El pe pământ. Cel rău nu prea înțelege de ce, dar, știind că-l poate umili iar pe Dumnezeu, acceptă. Se opresc la tribunal și nu e nimeni, se opresc la cluburi și tot nu e nimeni. Diavolul deja se enervează și întreabă unde sunt toți oamenii lui. Când se opresc la Biserică, diavolul vede o mare de oamenii care stau cu lumânările în mână și care cântă emoționați:

Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din morminte
Viață dăruindu-le.

Vântul suflă și ne acoperă pe toți cu florile albe ale vișinilor. Trecem cu toții și sărutăm icoana, Evanghelia și crucea din mână preotului, iar apoi o parte o ia la deal, spre cimitir, iar cealaltă parte se întoarce în Biserică pentru a asculta slujba. Cu toții așteptăm să mergem acasă cu lumina în mână și să ciocnim oul roșu care să vestească că mormântul Domnului Iisus s-a deschis și a eliberat trupul viu al Acestuia.

Hristos a înviat!

Cu oile pe coclauri sau la facultate?

Cu oile pe coclauri sau la facultate?

Apar uneori pe parcursul vieții momente când trebuie să decizi dacă o iei la dreapta sau la stânga. Cele mai frustrante sunt cele legate de liceu, facultate și, într-un final, de meserie. Căci vrei să faci ceva plăcut ție, dar să și trăiești bine din ceea ce faci. Întrebările alea cu „ce vrei să te faci?”, „unde dai mai departe” sunt la fel de enervante ca atunci când cineva îți ascunde telefonul și râde prostește când întrebi unde-i. Te plictisesc, te agită și mai rău, fiindcă, de fapt, nimeni nu stă să-i explici până la capăt cum ți-ai gândit tu strategia. Întrebarea asta, venită des de la neamuri, nu face altceva decât să aprindă un foc care, dacă nu știi să-l stăpânești, te va arde.

Da, na! N-ai cum să te ferești de ele, răspunzi scurt, din respect și treci mai departe. Am trecut prin asta de două ori, o dată la liceu și o dată la facultate, cum spuneam și mai sus. Nu știam ce meserie o să am, dar mereu spuneam ce pasiuni am. Că îmi place să scriu, să fotografiez, să călătoresc și, pe lângă astea, să am și prieteni care să mă ajute să fac toate chestiile astea. Mă îngrozea și mă îngrozește gândul că ar trebui să stau de la 08.00 până spre 18.00 la un birou și să fac asta în fiecare zi. Oricum nu-mi place deloc să mă trezesc prea dimineață. Ș-apoi mereu mi-a plăcut și ideea de natură, însă nu sunt ipocrit să spun că nu accept tehnologia sau toate invențiile care ne fac viața mai ușoară, ba din contra, îmi place să le îmbin. Și atunci, după o baftă de a nu intra la Drept, am ajuns la jurnalism. Facultatea e pe alocuri plictisitoare, însă vine cu o chestie faină – terenul. Adică mergi peste tot, afli de toate și apoi scrii. Cam ce spuneam mai sus că-mi place. Bine, mai sunt și evenimente la care n-ai vrea să mergi sau oameni pe care n-ai vrea să-i întâlnești, însă astea te motivează. Pe lângă alegerea bună făcută, m-a pălit așa din neantul Facebook-ului o propunere, să călătoresc în Zig Zag prin România, echipa care călătorește prin toată țara și îți spune că ai o bogăție fix la picioarele tale. Mi-am dat seama că planurile și ideile astea vin singure la mine și, ca prin minune, ajung să compun din mai multe meserii (un cuvânt prea matur) una doar pentru mine.

Rândurile de aici le las spre studiere pentru indecișii care ies de pe o bancă și intră pe alta și care acum simt că nu pot face nimic, că nu găsesc nimic pentru ei și că destinul îi trimit direct la coada unei turme de oi – și, până la urmă, la coada unei astfel de turme nu e așa rău căci ai tot timpul din lume să citești.

DSC_0139
Peisaj din Bistrița

 

FIKA: povești, cafea și zâmbete

FIKA: povești, cafea și zâmbete

Stropii de ploaie lovesc cu putere asfaltul, iar printre sutele de stropi, se arată o frunză ruginie care plutește lent și apoi se izbește de pământ. O fi obosit. Obosit mă simt și eu, aș avea nevoie să stau jos, să-mi găsesc gândurile într-o ceașcă de ceai sau de cafea sau într-o carte. Și pe principiul ai grijă ce-ți dorești, ridic capul și observ în fața mea un loc colorat, un loc cald. E o cafenea. Înainte de a intra, trec pe la librăria de lângă, Junimea, îmi iau o carte și apoi intru în cafeneaua FIKA. De la intrare îmi zâmbește un tânăr, îi răspund cu o scurtă mișcare a buzelor și mă așez la o masă. Imediat, apare în jurul meu o fată pe care o cheamă Roxana și îi cer un ceai, dar ea îmi recomandă o cafea proaspătă, venită din inima Africii (Kenya și Etiopia). Mă gândesc la gustul amar și o refuz. Roxana mai încearcă o dată, de data aceasta cu argumente mult mai dulci „O cafea bună nu este niciodată amară și nici nu are nevoie de zahăr. În plus, vă recomandăm dulciurile suedeze moi, cremoase și sănătoase.” Cedez. Accept un cappucino.

Deschid cartea, de data aceasta citesc „Alchimistul” de Paulo Coelho, iar câteva rânduri îmi atrag atenția – sunt despre visuri, motivație și interior.

Toți oamenii, la adolescență, știu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieții totul este limpede, totul este posibil și oamenii nu se tem să viseze și să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viață.

Ploaia s-a oprit. Ușor-ușor se lasă întunericul. Mă cufund în rândurile din carte și, deodată, o mână se așază pe umărul meu. Este un amic din Kooperativa 2.0. În spatele lui zăresc și alți colegi. Super! Seara aceasta va fi lungă, va fi despre cafea, ceai, blogging și zâmbete. O seară de pus în cutia cu amintiri.

P.S.: Când ai nevoie de o pauză, treci și tu pe la FIKA, e un loc perfect și, în plus, cuvântul „fika” care provine din suedeză chiar înseamnă „pauză de cafea”. Cartea ți-o aduci de acasă sau o iei din Piața Unirii, de la librăria Junimea, fix de lângă cafenea.

ppp-1

Foto: paulpadurariu.ro

Alături de mine au fost:  Andreea Ignat, Victor Cojocaru, Simona Patras, Constantin Ciobanu, Florina Gabriela Pascariu, Marian Matei, Anda Elena Pintilie, Ioana Stoian, Constantin Ciortan, Alexandra Bohan, Adelina Bohan, Alexandra Ignat, Diana Elena Lupu, Mariana Dorosenco, Alexandru Taradaciuc, Gabriela Elena Mereuță, Durbaca Ionut Lucian, Paul Padurariu, Andreea Cretu, Bogdan Mihai Alupoaie.

Utopia dintr-o ceașcă de ceai

Utopia dintr-o ceașcă de ceai

Unde bem ceai bun în Iași? Este  o întrebare pe care mi-am tot pus-o și pe care continui să mi-o adresez. Printre locurile frumoase, astăzi, vă fac cunoștință cu Utopia, o cafenea, de pe strada Lăpușneanu, ce oferă o atmosferă călduroasă și relaxantă. Pe timp de iarnă, pe acolo mișună un pisic care-ți fură privirea, ceaiul este cald, bun și servit așa cum trebuie. În fiecare sâmbătă seara întâlnești în drumul tău spre ceaiul roșu sau alb, pași de tango, căci acolo se „ciocnesc” două cluburi de tango din Iași. Am învățat câțiva pași, iar ceaiul roșu (Rooibos) m-a fermecat. Vă las în compania fotografiilor și, de asemenea, v-o prezint pe Silvia, o bună prietenă.

Pe data viitoare și cine știe, poate ne întâlnim la un ceai roșu în Utopia!

P.S.: Am ales ceaiul roșu, întrucât nu conține cofeină (aveam nevoie de un somn liniștit) și conține antioxidanți puternici. Are un gust fin și dulce, iar când te uiți în ceașcă pare că ai prins câteva secunde din apusul ce tocmai a trecut.