5.000 de kilometri în 7 zile

5.000 de kilometri în 7 zile

Uitasem cum este să călătorești atât de mult cu o gașcă în spate, însă, în timpul celor peste 5000 de km pe care i-am străbătut în săptămâna ce tocmai a trecut, mi-am adus aminte. Pe cât de obositoare este călătoria, pe atât de neuitată rămâne experiența.

Înainte de a vă spune cum mi-a fost în orașul olandez, Assen, trebuie să vă povestesc câte ceva despre cei de la „T.U.Iași Racing” și despre cum am ajuns în Olanda. Echipa este formată din zece studenți de la Facultatea de Mecanică din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași care, coordonați fiind de profesorul Ciprian Ciofu, au construit o mașină de curse. Ceea ce au făcut ei nu este chiar atât de simplu pe cât pare, la început au căutat sponsori care să le ofere ori bani, ori piese, apoi au început să pună pe hârtie cam cum ar arăta fiecare detaliu și, abia apoi, s-au apucat efectiv de construit. Totul a durat cam opt-nouă luni. Odată construit monopostul (mașina de curse), s-au înscris la Formula Student, cea mai mare competiție tehnică dedicată studenților. Pentru că au mai fost în anii trecuți în Ungaria, Spania, Italia, anul acesta au ales să meargă, pentru prima dată, în Olanda. Trebuie să menționez că acesta este și primul an când se organizează Formula Student în Țările de Jos.

Pentru că scrisul și fotografiatul îi ajută la promovare și aceste elemente sunt o parte importantă din proiect, mi-au propus mie să mă ocup de ele. Zis și făcut. În seara de 14 iulie, plecam de la Sibiu spre Dej și pe la ora 02.00 eram cu ei în mașină, în drum spre Assen, spre „TT Circuit”, mai exact.

Acolo am stat la cort – era o zonă de camping care aduna la un loc studenți de prin Belgia, Franța, Germania, Finlanda, Spania, Italia și, bineînțeles, Olanda. În total au fost 17 țări. Cred că am mai fost cu cortul o singură dată, la mare, când aveam vreo 15 ani. Dacă atunci a fost cald și bine, acum, cel puțin în prima noapte, a fost super frig, deși apucasem să-mi iau un sac de dormit. Am crezut că va fi un calvar, dar vremea și-a revenit și a fost mult-mult mai bine. Noapte de noapte auzeam muzică dată la maximum de la fiecare cort și încercam să cunosc cât mai mult din obiceiurile fiecăruia. Am învățat chiar și un joc nou, i se spune flunkyball și vine de la nemți (pentru a juca ai nevoie de o minge, câțiva prieteni și multă bere). Aici regăsiți câteva imagini de la camping.

Circuitului din Assen i se mai spune și „catedrala vitezei”, însă în serile alea parcă devenise mai mult „catedrala studenților”.

Chiar dacă v-am povestit doar despre petreceri și distracție, să știți că așa era doar noaptea, căci ziua umblam de colo-colo cu mașina de curse pentru a primi toate avizele tehnice și pentru a trece peste toate probele statice și dinamice. De fapt, ce înseamnă Formula Student? Prima dată, ca și voi probabil, m-am gândit că este exact ca la Formula 1, dar este diferit și e normal. Aceste mașini sunt construite de studenți și, prin urmare, ele trebuie verificate de specialiști până la cel mai mic detaliu. Prima dată, au loc cele cinci verificări tehnice – siguranța pilotului, înclinarea mașinii la 45 de grade, inspecția tehnică, frânarea, și inspecția șasiului. Apoi, în primele două zile, se desfășoară cele trei probe statice, adică, pe lângă mașină, studenții pregătesc un dosar în care prezintă planul lor de business pe următorii ani, care sunt costurile de construcție ale mașinii și care sunt detaliile ce țin de design. În ultimele două zile, vine cireașa de pe tort, adică probele dinamice. „Skid Pad” este proba în care doi dintre cei patru piloți ai echipei circulă cu monopostul pe un traseu în formă de opt, în bătaia unor jeturi de apă, și frânează ori accelerează când este cazul. După, vin celelalte probe, accelerația – moment în care cam toți studenții se holbează la toate mașinile și ori le critică, ori le laudă, autocross-ul, proba în care pilotul face un circuit de un kilometru și încearcă să treacă prin niște obstacole și „eficiența și rezistența”, o altă probă, cea mai grea dintre toate, în care monopostul trebuie să ruleze pe același traseu de 22 de ori și să scoată cel mai bun timp. Mașina băieților a avut unele defecțiuni după a zecea tură și a cedat. Amuzant este că o echipă, următoarea după noi, a început să râdă de ce s-a întâmplat, însă, în timp ce noi ne duceam spre garaj, ei veneau din urma noastră cu monopostul lor stricat. Karma!

Campus internațional și universități la cort

Pentru mine, toate acestea au fost noi, am simțit că m-am mutat într-un campus imens în care am găsit studenți foarte diferiți. Scoțienii (care s-au îmbrăcat în fiecare zi în kilt) erau foarte stresați de competiție, cel puțin așa i-am simțit eu, spaniolii nu prea au comunicat și erau mai retrași, în schimbi nemții și finlandezii au fost foarte deschiși. În fiecare zi, de la ora 5-6, nemții, care stăteau cam pe lângă noi, puneau la maximum piesa asta și vrând-nevrând se trezeau toți. După două zile de „schokolade”, m-am învățat și mi-am ținut căștile pe aproape. Cred că finlandezii au fost cei mai deschiși, au început să ne povestească cum au construit mașina, cum au ajuns în Assen și chiar mai devreme unul dintre ei îmi dăduse un mesaj și îmi spusese că ei abia acum două-trei ore au ajuns acasă. Apropo de timp și drum, când le-am spus nemților că facem două zile din România în Olanda, s-au uitat foarte mirați la mine și mi-au spus: „Da’, veniți pe jos? Cum să faceți două zile, noi am făcut două ore!”.

În unele seri, mergeam în oraș (circuitul se află la câțiva kilometri de orașul Assen) și pot să vă spun că peisajele de acolo m-au uimit. Case cu garduri mici, prin fața cărora trece un râu curat și înconjurate de multă verdeață. Oamenii își închideau magazinele de pe la ora 18:00 și ieșeau la plimbare cu bicicleta. Mai vedeam uneori câte-un bărbat mai amețit de la țigări și alcool, însă, în rest totul părea genial. Dar cred că acest „genial” se limitează doar la vacanța în Assen, nu și la locuitul în orașul olandez.

Mă bucură faptul că am reușit să-i ajut pe acești tineri, o voi face și în continuare, asta pentru că în toată povestea lor au călătorit, scris și fotografiat – exact ce-mi place mie. Deși îmi era dor de Iași (când m-am întors, am venit direct în Iași), nu pot să spun că nu duc dorul serilor în care soarele se ascundea în spatele circuitului și noi încercam să scoatem mingea din râu sau a zilelor în care adunam emoții pentru că nu știam cu se va finaliza fiecare probă.

Câștigul meu și al lor constă în amintiri, experiențe și noi prieteni. Și pentru că știu că în atelierul lor deja s-a început construirea unei noi mașină de curse, nu pot decât să le urez mult spor și sper să plecăm și la anul într-o astfel de călătorie!

P.S.: Spaniolii au câștigat competiția.

Anunțuri

Nu știam despre ceai că…

Nu știam despre ceai că…

Obișnuiesc să beau ceai, este un obicei bun pe care-l am datorită mamei mele. De când eram mic, mama ne pregătea ceai, mai ales în diminețile de iarnă. De multe ori era de tei, fiindcă aveam un tei uriaș lângă casa noastră, dar consumam și ceai de mentă, de fructe sau ceaiurile din mult-cunoscutele plante (cu precădere în mediul rural): coada șoricelului, coada calului sau urzica.  Însă nu am știut niciodată că în spatele acestei băuturi se află atât de multe lucruri interesante.

  1. Ceaiul își are originea în partea de sud-est a Asiei și a fost folosit, pentru prima dată, de chinezii din zona provinciei Yunnan care, în limba chineză, înseamnă „la sud de nori”.
  2. Se obține prin infuzare frunzelor ce aparțin plantei Camellia sinensis, dar se poate obține și din frunze de mentă, mușețel, fructe uscate etc.
  3. Ceaiul se cultivă în 10 țări din Asia, 5 tări din Africa, două tări din America de Sud și în regiunea Mării Caspice și regiunea Mării Negre (Turcia, Georgia și Iran).
  4. Planta de ceai (Camellia sinensis) poate ajunge și la 9 m înălțime și poate rezista până la 100 de ani.
  5. În Japonia a luat naștere Ceremonia Ceaiului și se practică și în ziele noastre. Bazele acestei ceremoni au fost puse de un preot de Zen pe nume Eisai.

Cu siguranță lista continuă, însă, mai multe, vom afla din viitoarele postări de pe blog. Așa că fii cu ochii pe blog, dă click pe categoria „Ceai” și hai să descoperim totul despre ceai: istoric, legende, categorii, beneficii etc.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sursă fotografii: blog.fitbit.com, zi-chun.com

Povești tragice din satul meu, Crăiești

Povești tragice din satul meu, Crăiești

Povestea nu începe astăzi dimineață, ci undeva prin trecutul satului meu, Crăiești. Azi, de abia făcusem ochi, îmi turnam lapte în castronul plin cu cereale și sora mea îmi și spune: „A murit Stulea, cică i-a dat unu’ cu ceva în cap”. A urmat o pauză, eu am continuat să torn laptele și peste câteva secunde mi-am dat seama că vorbim de cineva de la noi din sat și despre moarte.

Nicoleta, prietena mea, exclamă: „Frate, la voi acolo parcă e Evul Mediu!” Tac și îmi imaginez momentul în care o să ajungem acasă și parcă mă văd: o să deschid brațele și o să spun pe un ton sadic: „Bine ai venit în Evul Mediu!”


Acum să vă spun, pe scurt, cum se presupune că a murit acest Stulea. El era un băiat la vreo 30 de ani, a avut cândva o familie, dar nevasta lui a plecat în altă țară, iar cei doi copii ai lui au fost luați, de când erau mici, de stat. El, se presupune, că voia să se răzbune pe un băiat din sat și să-l bată, dar planul lui a fost dezvăluit și cel bătut și chiar omorât a fost el. Nu era cunoscut ca un băiat cuminte, a fost la pușcărie de câteva ori, se presupune că a violat un băiat, a fost acuzat, de multe ori, de furt, iar lista de infracțiuni continuă. Poveste tristă! Asta mă face să scriu acest articol. Parcă la noi, prea se întâmplă de astea. Exact acum un an, un alt bărbat, să-i spunem Dumitru, a murit în timp ce încerca să rezolve o problemă la o remorcă. A căzut utilajul peste trupul lui și a murit. Avea o nevastă și doi copii, tot un băiat și o fată ca Stulea. Multă lume s-a adunat atunci, multă tristețe în ochii celor prezenți la înmormântare.
Mai derulez amintirile dintr-astea negre și-mi mai aduc aminte de o moarte tragică. În acest scenariu intră trei persone, Ionela, soția lui Ticu, Ticu și prietenul lor de familie Barbu. Ei mereu umblau împreună – de la munca pe câmp până la dezlănțuirile din baruri. Într-o seară s-au adunat toți trei în casa celor doi soți. Au mâncat, au băut și s-au luat la bătaie. De aici, povestea nu mai este clară. Cert este că Barbu a fost găsit mort într-o râpă din apropierea casei celor doi soți, a fost lovit cu o secure sau ceva asemănător. A venit poliția în sat, s-au făcut anchete și, la final, a ieșit că Ticu l-a omorât pe Barbu, fiindcă Barbu îi făcea avansuri Ionelei. Lumea din sat spune altceva: Ionela, o femeie cu o reputație nu tocmai bună, l-a omorât pe Barbu și, din cauza ei, Ticu a făcut pușcărie.

Despre unele scenarii s-a scris și în presă, despre altele nu. Când ajung acasă, o să încerc să caut mai multe. Parcă toate au continuitate și sunt legate. Povești asemănătoare, cu personaje diferite. Mă gândesc că și voi știți sate cu astfel de tragedii, cu vrăjitoare, cu vrăji și cu sau din Evul Mediu, nu? Cine știe, poate vin să ne inspire.
Semnează,
crăieștean Ionuț Teoderașcu
P.S.: Numele personajelor nu sunt reale. Am prezentat aspecte reale, nu judec, fie că au fost buni, fie că au fost răi, numai Dumnezeu știe. De la mine au un: „Dumnezeu să-i ierte!”
*Articolul a fost publicat și aici.

Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!

Prima zi din primul an. Sună clopoțelul!
A început școala. Cu toții suntem nostalgici, fie că încă ne mai „roadem” coatele pe băncile mâzgălite, fie că ținem de mâini un elev nerăbdător, fie că stăm acasă și privim, școlarii și ghiozdanele lor, pe geam sau la televizor. Avem amintiri frumoase de la școală, iar cele cu intensitate le ținem minte și acum, le vom ține minte mereu. Eu întotdauna îmi aduc aminte de prima zi de școală. Prima zi din primul an.

Un hol foarte lung. Pe dreapta sunt multe uși închise, albe. În jurul meu sunt foarte mulți oameni și copii de vârsta mea sau mai mari. Parcă tot satul a fost îndesat în acest hol. Mă țin de mâna mamei mele, deși nu obișnuiesc să stau locului. Îmi place să alerg, să sar, să râd, să fiu vesel. Dar acum nu plec. Îmi e teamă că mă pot pierde și… mai sunt și hainele de pe mine. Sunt noi. Cămașa albă pe al cărei guler stă cocoțat un papion, pardon „capion”, cum îi spun eu. Pantalonii sunt negri și pantofii la fel. Nu prea mă interesează astea, poate puțin nămol sau măcar ceva praf peste ele le-ar face mai interesante. Dar stau cuminte, e o zi importantă, o zi mare, după cum îmi spun toți. „Ehee, s-a terminat cu joaca. De la toamnă, la școală!” Și, uite așa, cuvântul „școală” mi-a creat un disconfort. Ea fură joaca, îmi fură timpul liber, îmi fură hainele mele în care mă simt libeeer. Se spune că e mult mai rea decât grădinița. Nici pe acolo nu prea am dat, doar îi priveam pe alții, când se termina programul, printre găurile din gard. Mă feream de ea, dar e altă poveste. Acum sunt într-un hol și aștept să încep școala. Recunosc, nu-mi place aici. Mă plictisesc, așteptăm și nu știu ce așteptăm. Deja mă țin de mâna mamei de vreo jumătate de oră și simt cum mă sufoc. Vreau să se termine, să mă duc acasă, să mă schimb și să fac ceea ce mă pricep cel mai bine să fac: să mă joc.
Forfotă. Mișcare. Mă țin de mama. Se deschide prima ușă de pe hol și intrăm acolo. Analizez cu privirea. Caut culoare, caut altceva. Prima dată am văzut zeci de rațe galbene, din hârtie, puse pe fiecare masă din încăpere. Mi-au rămas ochii acolo, aveau culoare și îmi imaginam cum mă puteam juca cu ele. Nu-i dădeam drumul mamei. M-am uitat și în jur și am văzut trei ferestre mari care deschideau o priveliște a terenului de fotbal, acolo unde îmi petreceam mult timp. Și apoi, după teren era casa mea și mă simțeam mai liniștit. Apoi a apărut un chip, era o doamnă frumoasă care tot vorbea, m-am dat de după mama și am văzut-o. Era doamna preoteasă. „Dar… o cunosc, e de la noi din sat, e vecina noastră, mai mereu mergeam la dumneaei cu mama. Oare ce caută aici?” Primul impuls a fost să strig în gura mare, dar am tăcut, nu am îndrăznit să scot vreun cuvânt. Doamna tot zâmbea, eram obișnuit cu acel chip. Ne-a invitat să stăm în bănci. „Bănci? Deci… nu! Alea nu sunt mese, sunt bănci.” M-am dus spre bancă, cu mama, desigur. Am pus mâna pe bancă și, astfel, am ajuns la acea rățușcă. I-am dat drumul mamei și am început să mă joc. Lângă mine era și Dani și, mai încolo, era și Ionela, de fapt, erau toți de la grădiniță! Priveam toate chestiile de pe pereți, de peste tot. Mă obișnuiam cu noul loc. Era plăcut. Doamna vorbea cu părinții și peste puțin timp, ne-am ridicat și am plecat. Aveam rățușca în mână, doamna a spus că e pentru noi. O iubeam deja.

Alte zile de „prima zi de școală” nu-mi aduc aminte. Poate pe cea din clasa a V-a, când a avut loc o altă schimbare. Tot ce știu e că în acea zi m-am schimbat. Comportamentul meu a fost unul total diferit, din copilul rău care spunea numai prostii, am devenit unul conștiincios, motivat și competitiv. Am învățat, am plâns la temele făcute prost și am luat bătaie, atunci când murdăream caietele sau uitam să citesc. Toate mi-au prins bine. Ce vreau, de fapt, să spun, este că școala nu este așa cum ni se spune. Oamenii tind să țină minte, mai mult timp, evenimentele nefericite și, de aceea, când aud de un mediu, de școală, în cazul de față, primul impuls este reprezentat de un oftat și „ahh”-ul de rigoare. Prima zi de școală, pentru mine, a reprezentat o schimbare în bine.
Clar, doamna învățătoare, căreia îi sunt profund recunoscător, colegii și prietenii, priveliștea de pe ferestre și rățuștele galbene m-au făcut să mă îndrăgostesc de școală. Iubirea încă este vie și-mi doresc să fie mereu.
Vouă, celor care ați pășit, astăzi, în curtea școlii, vă urez un an plin cu amintiri frumoase, dar și cu note bune și, cel mai important, cu multe cunoștințe noi. Școala nu se termină când ieșiți din curtea ei. Școala este prezentă în efortul de acasă, în lacrimile de nervi și neputință, în relația cu profesorii și colegii și în visurile ce aduc succesul. Profesorilor, nu le doresc veșnica răbdare, ci vreau să le spun că ar fi bine să facă ei primul și, poate, și al doilea pas către elevi. Eu mereu am vrut să mă apropii de profesori, dar, de cele mai multe ori, m-am oprit în fața ușii, m-am rușinat și am plecat. Sunt sigur că învățam și mai multe dacă ușa nu era închisă. Părinți, voi fiți mai aproape de copii și ajutați-i să învețe, chiar și prin joacă. Celorlalți nu le doresc nimic, ei deja au amintiri frumoase din școală, poate doar să sunați un vechi coleg și să stați la povești. An bogat, să aveți! Pardon, să avem, octombrie bate la ușă și facultatea mă așteaptă, dar o aștept și eu.
P.S.: Pentru cei care au intrat în clasa a XII-a, am un articol cu câteva sfaturi: ADMIS… și mai departe! Mie mi-au fost utile, poate și vouă. Cu cât se începe mai devreme, cu atât e mai bine. Succes!

Bucuria copilăriei sau „cu leagăn la fund”

Bucuria copilăriei sau „cu leagăn la fund”
Viteză, viteză, viteză! Cu cât mă legăn mai mult din corp, cu atât simt și mai bine sentimentul de libertate. Sunt în leagănul vechi, din curtea mea. În urechi am o pereche de căști albe pe care le-am primit de curând. Cântă Owl City. Simt fiecare sunet din noua sa melodie Fireflies. Închid ochii. Vântul suflă din ce în ce mai tare și tot ce simt sunt stropi de libertate și fericire sau poate e invers. Așa mă văd eu. Vecinii, cel mai probabil, mă văd altfel. Un plod care se tot miorlăie și poluează fonic. Mai e și leagănul care scârțâie. O nebunie. Mai mult ca sigur că toată lumea se roagă ca fericirea mea să dureze… cât mai puțin.

Asta se întâmpla acum vreo cinci sau șase ani. Era pe vremea când, în curtea noastră, domnea leagănul din fier. Și acum îmi aduc aminte cum arăta, era ruginit, unele bucăți erau desprinse sau lipseau de tot, asta din cauza faptului că l-am folosit mult prea mult și eu, și frații mei mai mari. Avea doi stâlpi în părți, iar unul dintre ei era puțin îndoit, dar nu se simțea prea tare, apoi urma bara de sus de care se susținea scheletul pe care stăteam eu. Mereu trebuia să caut o nouă scândura, fiindcă nu aveam pe ce să-mi așez fundul. Uneori căutam atât de mult, încât îmi pierea cheful de a mă da în leagăn. Și mereu era muzica, ea mă detașa de tot ce era în jurul meu. Ea și închisul ochilor. Izolare sau singurătate. Da, da, singurătatea este și ea bună, este singura cale de regăsirea a propriului eu (asta am citit-o într-o carte de limba română și mi-a rămas în minte). Era frumos, era adevărat, până când a venit războiul. De fapt, nu a fost chiar război, pur și simplu tata mi-a dărmat leagănul. Mai întâi unul dintre stâlpi, cel care era puțin îndoit și apoi tot ce a mai rămas. Spune că din greșeală. Așa e, nu o făcea intenționat. M-am rugat de el să mi-l pună la loc, mi-l și imaginam mai bun, mai frumos, mai rapid, dar nu a mai apărut. În scurt timp a dispărut și fierul și… tot. Au mai rămas doar amintirile. Leagănul este simbolul copilăriei mele. Ș-apoi avea și o istorie. În el s-au dat și frații mei, căci tatăl lor (care a murit când ei erau mici) l-a construit. Mă gândesc că a stat foarte mult când l-a făcut, fiindcă avea multe detalii. După construcție, leagănul a început să dea fericire și libertate. Asta până când, rând pe rând, frații mei și verișorii noștri au început să-și prindă mâinile între schelet și stâlp și să-și provoace răni dureroase. Vărul meu chiar s-a dat și peste cap cu el și a căzut în cap. Mereu îmi arăta mama cum a căzut, făcându-mă să mă sperii și să nu îndrăznesc să mă dau peste cap. N-am făcut-o. N-am fost chiar atât de curajos.


A fost refugiul nostru. Acum nu mai este nimic în locul respectiv, nici măcar un mormânt. Chiar cred că merita unul. Un tată l-a construit, altul l-a dărmat. Poate asta însemnă că ne-am maturizat toți patru. Avem și noi simbolurile noaste.


De ce mi-a venit să vorbesc de leagăn? Ieri, am găsit un leagăn într-un parc din orașul Lörrach și, cu multă atenție și multe priviri aruncate în jur, m-am urcat pe el. La început m-am legănat ușor. Mi-am pus și muzica, nu mai cânta Owl City, ci Sia cu melodia sa Unstoppable. Nu mai era leagănul copilăriei mele, nu era curtea mea, nici măcar țara mea. Dar eu, eu eram același. Aceeași bucurie, aceiași stropi de libertate, același refugiu. Viteză, viteză, vitezăăăă!
bucuria-copilariei-sau-cu-leagan-la-fund_poza_teoderascu.wordpress.com
Fotografie de Nicoleta Felea