A început școala. Cu toții suntem nostalgici, fie că încă ne mai „roadem” coatele pe băncile mâzgălite, fie că ținem de mâini un elev nerăbdător, fie că stăm acasă și privim, școlarii și ghiozdanele lor, pe geam sau la televizor. Avem amintiri frumoase de la școală, iar cele cu intensitate le ținem minte și acum, le vom ține minte mereu. Eu întotdauna îmi aduc aminte de prima zi de școală. Prima zi din primul an.

Un hol foarte lung. Pe dreapta sunt multe uși închise, albe. În jurul meu sunt foarte mulți oameni și copii de vârsta mea sau mai mari. Parcă tot satul a fost îndesat în acest hol. Mă țin de mâna mamei mele, deși nu obișnuiesc să stau locului. Îmi place să alerg, să sar, să râd, să fiu vesel. Dar acum nu plec. Îmi e teamă că mă pot pierde și… mai sunt și hainele de pe mine. Sunt noi. Cămașa albă pe al cărei guler stă cocoțat un papion, pardon „capion”, cum îi spun eu. Pantalonii sunt negri și pantofii la fel. Nu prea mă interesează astea, poate puțin nămol sau măcar ceva praf peste ele le-ar face mai interesante. Dar stau cuminte, e o zi importantă, o zi mare, după cum îmi spun toți. „Ehee, s-a terminat cu joaca. De la toamnă, la școală!” Și, uite așa, cuvântul „școală” mi-a creat un disconfort. Ea fură joaca, îmi fură timpul liber, îmi fură hainele mele în care mă simt libeeer. Se spune că e mult mai rea decât grădinița. Nici pe acolo nu prea am dat, doar îi priveam pe alții, când se termina programul, printre găurile din gard. Mă feream de ea, dar e altă poveste. Acum sunt într-un hol și aștept să încep școala. Recunosc, nu-mi place aici. Mă plictisesc, așteptăm și nu știu ce așteptăm. Deja mă țin de mâna mamei de vreo jumătate de oră și simt cum mă sufoc. Vreau să se termine, să mă duc acasă, să mă schimb și să fac ceea ce mă pricep cel mai bine să fac: să mă joc.
Forfotă. Mișcare. Mă țin de mama. Se deschide prima ușă de pe hol și intrăm acolo. Analizez cu privirea. Caut culoare, caut altceva. Prima dată am văzut zeci de rațe galbene, din hârtie, puse pe fiecare masă din încăpere. Mi-au rămas ochii acolo, aveau culoare și îmi imaginam cum mă puteam juca cu ele. Nu-i dădeam drumul mamei. M-am uitat și în jur și am văzut trei ferestre mari care deschideau o priveliște a terenului de fotbal, acolo unde îmi petreceam mult timp. Și apoi, după teren era casa mea și mă simțeam mai liniștit. Apoi a apărut un chip, era o doamnă frumoasă care tot vorbea, m-am dat de după mama și am văzut-o. Era doamna preoteasă. „Dar… o cunosc, e de la noi din sat, e vecina noastră, mai mereu mergeam la dumneaei cu mama. Oare ce caută aici?” Primul impuls a fost să strig în gura mare, dar am tăcut, nu am îndrăznit să scot vreun cuvânt. Doamna tot zâmbea, eram obișnuit cu acel chip. Ne-a invitat să stăm în bănci. „Bănci? Deci… nu! Alea nu sunt mese, sunt bănci.” M-am dus spre bancă, cu mama, desigur. Am pus mâna pe bancă și, astfel, am ajuns la acea rățușcă. I-am dat drumul mamei și am început să mă joc. Lângă mine era și Dani și, mai încolo, era și Ionela, de fapt, erau toți de la grădiniță! Priveam toate chestiile de pe pereți, de peste tot. Mă obișnuiam cu noul loc. Era plăcut. Doamna vorbea cu părinții și peste puțin timp, ne-am ridicat și am plecat. Aveam rățușca în mână, doamna a spus că e pentru noi. O iubeam deja.

Alte zile de „prima zi de școală” nu-mi aduc aminte. Poate pe cea din clasa a V-a, când a avut loc o altă schimbare. Tot ce știu e că în acea zi m-am schimbat. Comportamentul meu a fost unul total diferit, din copilul rău care spunea numai prostii, am devenit unul conștiincios, motivat și competitiv. Am învățat, am plâns la temele făcute prost și am luat bătaie, atunci când murdăream caietele sau uitam să citesc. Toate mi-au prins bine. Ce vreau, de fapt, să spun, este că școala nu este așa cum ni se spune. Oamenii tind să țină minte, mai mult timp, evenimentele nefericite și, de aceea, când aud de un mediu, de școală, în cazul de față, primul impuls este reprezentat de un oftat și „ahh”-ul de rigoare. Prima zi de școală, pentru mine, a reprezentat o schimbare în bine.
Clar, doamna învățătoare, căreia îi sunt profund recunoscător, colegii și prietenii, priveliștea de pe ferestre și rățuștele galbene m-au făcut să mă îndrăgostesc de școală. Iubirea încă este vie și-mi doresc să fie mereu.
Vouă, celor care ați pășit, astăzi, în curtea școlii, vă urez un an plin cu amintiri frumoase, dar și cu note bune și, cel mai important, cu multe cunoștințe noi. Școala nu se termină când ieșiți din curtea ei. Școala este prezentă în efortul de acasă, în lacrimile de nervi și neputință, în relația cu profesorii și colegii și în visurile ce aduc succesul. Profesorilor, nu le doresc veșnica răbdare, ci vreau să le spun că ar fi bine să facă ei primul și, poate, și al doilea pas către elevi. Eu mereu am vrut să mă apropii de profesori, dar, de cele mai multe ori, m-am oprit în fața ușii, m-am rușinat și am plecat. Sunt sigur că învățam și mai multe dacă ușa nu era închisă. Părinți, voi fiți mai aproape de copii și ajutați-i să învețe, chiar și prin joacă. Celorlalți nu le doresc nimic, ei deja au amintiri frumoase din școală, poate doar să sunați un vechi coleg și să stați la povești. An bogat, să aveți! Pardon, să avem, octombrie bate la ușă și facultatea mă așteaptă, dar o aștept și eu.
P.S.: Pentru cei care au intrat în clasa a XII-a, am un articol cu câteva sfaturi: ADMIS… și mai departe! Mie mi-au fost utile, poate și vouă. Cu cât se începe mai devreme, cu atât e mai bine. Succes!
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s