Viteză, viteză, viteză! Cu cât mă legăn mai mult din corp, cu atât simt și mai bine sentimentul de libertate. Sunt în leagănul vechi, din curtea mea. În urechi am o pereche de căști albe pe care le-am primit de curând. Cântă Owl City. Simt fiecare sunet din noua sa melodie Fireflies. Închid ochii. Vântul suflă din ce în ce mai tare și tot ce simt sunt stropi de libertate și fericire sau poate e invers. Așa mă văd eu. Vecinii, cel mai probabil, mă văd altfel. Un plod care se tot miorlăie și poluează fonic. Mai e și leagănul care scârțâie. O nebunie. Mai mult ca sigur că toată lumea se roagă ca fericirea mea să dureze… cât mai puțin.

Asta se întâmpla acum vreo cinci sau șase ani. Era pe vremea când, în curtea noastră, domnea leagănul din fier. Și acum îmi aduc aminte cum arăta, era ruginit, unele bucăți erau desprinse sau lipseau de tot, asta din cauza faptului că l-am folosit mult prea mult și eu, și frații mei mai mari. Avea doi stâlpi în părți, iar unul dintre ei era puțin îndoit, dar nu se simțea prea tare, apoi urma bara de sus de care se susținea scheletul pe care stăteam eu. Mereu trebuia să caut o nouă scândura, fiindcă nu aveam pe ce să-mi așez fundul. Uneori căutam atât de mult, încât îmi pierea cheful de a mă da în leagăn. Și mereu era muzica, ea mă detașa de tot ce era în jurul meu. Ea și închisul ochilor. Izolare sau singurătate. Da, da, singurătatea este și ea bună, este singura cale de regăsirea a propriului eu (asta am citit-o într-o carte de limba română și mi-a rămas în minte). Era frumos, era adevărat, până când a venit războiul. De fapt, nu a fost chiar război, pur și simplu tata mi-a dărmat leagănul. Mai întâi unul dintre stâlpi, cel care era puțin îndoit și apoi tot ce a mai rămas. Spune că din greșeală. Așa e, nu o făcea intenționat. M-am rugat de el să mi-l pună la loc, mi-l și imaginam mai bun, mai frumos, mai rapid, dar nu a mai apărut. În scurt timp a dispărut și fierul și… tot. Au mai rămas doar amintirile. Leagănul este simbolul copilăriei mele. Ș-apoi avea și o istorie. În el s-au dat și frații mei, căci tatăl lor (care a murit când ei erau mici) l-a construit. Mă gândesc că a stat foarte mult când l-a făcut, fiindcă avea multe detalii. După construcție, leagănul a început să dea fericire și libertate. Asta până când, rând pe rând, frații mei și verișorii noștri au început să-și prindă mâinile între schelet și stâlp și să-și provoace răni dureroase. Vărul meu chiar s-a dat și peste cap cu el și a căzut în cap. Mereu îmi arăta mama cum a căzut, făcându-mă să mă sperii și să nu îndrăznesc să mă dau peste cap. N-am făcut-o. N-am fost chiar atât de curajos.


A fost refugiul nostru. Acum nu mai este nimic în locul respectiv, nici măcar un mormânt. Chiar cred că merita unul. Un tată l-a construit, altul l-a dărmat. Poate asta însemnă că ne-am maturizat toți patru. Avem și noi simbolurile noaste.


De ce mi-a venit să vorbesc de leagăn? Ieri, am găsit un leagăn într-un parc din orașul Lörrach și, cu multă atenție și multe priviri aruncate în jur, m-am urcat pe el. La început m-am legănat ușor. Mi-am pus și muzica, nu mai cânta Owl City, ci Sia cu melodia sa Unstoppable. Nu mai era leagănul copilăriei mele, nu era curtea mea, nici măcar țara mea. Dar eu, eu eram același. Aceeași bucurie, aceiași stropi de libertate, același refugiu. Viteză, viteză, vitezăăăă!
bucuria-copilariei-sau-cu-leagan-la-fund_poza_teoderascu.wordpress.com
Fotografie de Nicoleta Felea

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s